Cu masti ale sufletului

Stateam, ca in fiecare seara, pe scaunul simplu, nedecorat, din balconul bibliotecii. Citeam. Adoram asta, o carte frumoasa reusind sa-mi ofere suficienta inspiratie pentru a scrie un nou cantec, mai bun ca precedentul. Dar seara aceea era, oarecum, insuportabila, pana si luna fiind atat de stearsa, odata cu lumina ei. Nu mai puteam citi, lumanarea innecandu-se in propria-i ceara rosiatica. Povestea de dragoste a romanului imi provoca o atmosfera tragica, facandu-ma sa-mi doresc ca sotia mea sa nu-mi fie sora, pentru a o iubi cum se cuvine.
- Pacat...
Am inchis zgomotos cartea, incercand sa alung acel gand. Imi innecam nevoia de iubire in noptile acelea albe, reci, desi bratele partenerei mele erau calde si doritoare. N-o cunosteam niciodata, acea "ea" fiind rezultatul politetii mele puierile. Ii spuneam ca o iubesc, ca o vreau, alungand-o apoi si plangand odata cu plecarea ei. "Ea" nu stia asta, nimeni nu stia, si nu vroiam sa se afle. N-aveam sa primesc ceva mai bun, deci ma multumeam cu atat. Am trantit cartea, blestemandu-i sfarsitul, si m-am aplecat peste balcon. Adoram acea vreme, dar era deprimanta. Imi ardea sufletul, lasand o coaja arsa de portelan, fara expresivitate, sa vorbeasca in locul meu.

Se apropie de el, cadeoiicei privea in pamant tinandu-si mainile impreunate in fata, pe talie, peste rochia rosie. Privea tocurile pantogilori printului. Ii lipsea Dalqiuiel, cand era cu sotule i majordomnul trebuia sa plece ceea ce ura.
-Buna seara, m-ati chemat? Murmura timida.

M-am intors incet, cu o eleganta specifica unui print, desi vocea s-a ma bruscase. M-am incruntat pentru o secunda, concentrandu-mi parca dezamagirea ca-mi era sora.
- Buna seara, si nu.
Nu prea as fi vrut sa vorbesc, fiind totodata agasat de ideea ca nu aveam voie sa-i vorbesc ca unei adevarate surori, nici sa o iubesc ca pe o sotie. Nu aveam voie, si niciunul dintre noi nu vroia. Mi-am aplecat privirea, impreunandu-mi mainile la spate. Am intrat in biblioteca, luand vioara lasata ordonat, si m-am intors, sprijinindu-ma de marginea balconului. Am inceput sa cant, aruncandu-i o privire pentru a vedea daca ma asculta.

-Ce ciudat, asa am fost anuntata mai devreme, raspunse strangandu-si mainile pe tivul rochei, inca avea iamginea lui goala peste ea, era infiorata si degustata, dar nu conta. Isi indrepta umerii si-si ridica fruntea privind in zare.
-Minuanta melodie, atunci eu ma voi retrage..

Am oftat greoi odata cu ultimele ei cuvinte, de parca tot tupeul si nevoia de singuratate m-ar fi parasit. Am fortat o nota, facand vioara sa scartaie scurt. Am lasat-o cu o agresivitate mascata de viteza pe masa, langa carte, si mi-am reluat locul initial pe scaunul din dreapta, privind scaunul din fata mea ca si cum ea ar fi fost acolo. Mi-am incrucisat mainile la piept.
- Fa ce vrei...

Se intoarse cu tot corpul lasandu-si capul in jos.
-De parca as fi putut primii vreodata altceva de la tine, replica cu o durere in glas si pasii infara pragului, auzindu-si tocurile scotand un sunet puternic.

Am zambit si am tresarit simultan, parca, relaxat de faptul ca folosise singularul in adresare. Apoi mi-am amintit brusc de prima si ultima noapte petrecuta cu ea, fapt care m-a facut sa-mi sprijin fruntea in palme timp de cateva secunde. Ce momente oribile, reci, in care a trebuit sa imit o placere afurisita. Lacrimile ei ma traumatizasera undeva in interior, dar nu puteam sa-i arat asta. In niciun caz.
- Ce-ai vrea sa primesti? Spune-mi, si-ti voi da! Am intrebat pe un ton ridicat, ca sa ma auda.

-Nu as avea ce sa primesc de la dv sire, isi lasa mana sa cada mangaind simultand tocul usii cu degetele lungi, reci, subtiri. Simtea fiori in tot corpul, tremur inspirand o rica inocenta si usor lasciva. Parca al ei corp cersea protectie si caldura umana, insa prca ea cerea plansete.

- Deci nu-ti doresti nimic de la mine. Nu-ti doresti afectiunea mea. Atunci, pe a cui?
Stiam ca nu se gandea la bijuterii, rochii s-au alte obiecte in secundele acelea, si mai stiam ca eu nu-i voi niciodata nici frate, nici sot. Dar vroiam sa stiu cine ar putea fi, cine iar putea alina durerea zilnica ce imi alimenta si mie deprimarea. M-am ridicat, pasind usor si oprindu-ma putin in spatele ei. Asteptam.

-Afectiune? Nu cred ca stiu sensul cuvantului, stranse ceva de la piept in mana, stranse tare de parca ar fi vrut sa integreze acel obiect in ea.

- De data asta tu esti cea care se preface. Sti sensul acestui cuvant lafel de bine ca si mine. Stiu asta, caci suntem frati, si nu putem schimba asta.
Vorbisem pe un ton absolut diferit, departe de ceea ce numeam "sotul print". Acum eram "fratele mai mare", si daca ura ei avea sa fie lafel, stiam ca voi uri momentul in care vorbisem. Dar asta era alta poveste.
- Sunt fratele tau, si tu sti asta. Nici mie nu imi place ce a fost nevoie sa facem, dar macar odata m-ai gandeste-te la mine ca la o ruda.

-Nu, il stiam candva de mult, cand imi erai frate, cand nu am fost trantita in pat su tine, nu te urasc, nu pot, dar am uitat sentimentul scumpul meu sot, se mai indeparta cativa pasi

Odata cu pronuntarea cuvintelor "trantita in pat cu tine", pumnii mei s-au strans si mi-am simtit capul zvacnind. M-am intors, sprijindu-ma de un perete, incercand sa imi alung nervozitatea. Am reusit sa imi formez un ton calm:
- De ce crezi ca eu am vrut sa fac asta? De ce crezi ca am continuat, desi te-am vazut suferind? Pentru ca sunt un monstru, nu-i asa? Ei bine, afla ca nici mie nu mi-a placut! Daca n-as fi fost obligat, n-as fi facut asta! Esti sora mea!
Am ridicat tonul la ultima propozitie, disperat. Daca as fi putut sa ii dovedesc ca noaptea aceea a fost iadul si pentru mine, ca doar noptile planse mi-au ingaduit descarcarea. Dar nu. Ea nu vroia sa stie, nu ii pasa, era mai rece decat mine.

-Mai conteaza? ridica din umeri doar nu mai conta pentru ea, nu avea de ce sa conteze pentru el.
-sunt sora ta? Nu, am pierdut dreptul de sora de cand am devenit printesa..

- Bine atunci! Am spus, perfect calm. Dar sa nu ma mai acuzi ca sunt rece.
Stiam ca nu trebuia sa-mi mai pese, si incercam sa alung asta. Dar nu reuseam singur. Mi-am luat din nou vioara, incepand sa cant o melodie trista. Am cantat, dar nimic. Nu puteam sa alung faptul ca era sora mea, faptul ca imi pasa de ea. "Cat de usor este pentru surorile mai mici sa te arunce la gunoi, crezand ca tu ai facut asta deja!" mi-am spus, gandindu-ma la cateva cazuri contemporane. Nu ii conamndam ura, dar degeabea era indreptata spre mine. "Eu sunt doar o umbra a obligatiilor lor."

-Nu te acuz..observ, e o diferenta, raspunse pasind iar dupa ce auzii melodia trista, o simtea undeva in mitnea ei desi, stia ca nu e nimic ina cea melodia.

- Observi acuzator.
Vioara a sunat mai incet, accentuind afirmatia mea. Am inceput sa cant mai repede, din ce in ce mai repede, punand o agresivitate umana in instrument. Simteam o nebunie de sunete, lemnul vibrand sub barbia mea. Am incheiat melodia brusc. Imi iesise perfect dupa partitura, fara sa o am in fata.
- E frumoasa, ce zici? Am intrebat, referindu-ma la vioara.

-Este un instrument sire, e frumos cand melodia pe care o scoate e plina de ceva, sire..accentua "sire" insa nu spuse nimic in plus, ramase rigida in usa privindu-l cu mainile incrucisate in poala.

- Dar un instrument inseamna mai mult decat muzica, atunci cand il folosesti. E ca o a doua personalitate a ta, mai expresiva, pe care o poti exprima fara ca cei din jur sa observe mai mult decat sunete placute. Aceasta-i e frumusetea! Am zambind, lasand vioara pe masa, cu grija.
Am privit-o iar pe Elizabeth, aducandu-mi aminte de copilaria noastra.
- Imi amintesc ca atunci cand erai mici, s-a-ntamplat sa nu o lasi pe mama sa te pieptene. Aveai parul lung si era incurcat, iar ea nu a avut destula grija. Dar m-ai lasat pe mine. Si in urmatoarele saptamani e au urmat, mereu te-am pieptanat eu.
Am zambit, aceasta intamplare copilaroasa parandu-mi-se adorabila.

-Dinc ate iti amintesti si eu cant la pian, vioara si violoncel, deci stiu frumusetea instrumentelor. Se opri un timp parca nevrand sa raspunda si la amintiri si totusi isi intoarse privirea spre cateva raze ce juilau printre frunzele pomiilor.
-Da si-aveai mainile calde si placute.

- Si imi placea sa iti fac cozi si sa iti aleg haine. Mereu mi-au placut papusile, si tu erai una cu suflet. Eram fascinat de asta. Si pe-atunci inca ma considerai fratele tau...
Am zambit, mirat de caldura vocii mele. Mi-am lipit palma de fata, constatand ca aveam mainile reci.
- Mi-am pierdut afectiunea odata cu despratirea de ea... si atunci m-am departat si de tine, si de mama, si de oricare alta femeie.

Ridica din umeri.
-Nici unul dinnoi nu e deaici, ma intreb cum de am ajuns asa..ridica din umeri incrucisandu-si mainile pe bust.
-Oricum eu nu te urasc, e un sentiment prea intens pentru mine

- Atunci sunt fericit. M-am apropiat de ea, facandu-i un semn ce sugera ca nu vreau sa ii fac nimic rau. Ceea ce vroiam sa fac i se va parea complet indiferent, si vom uita amandoi de asta imediat ce se va termina. Era doar un gest minor. Am imbratisat-o.
Am fost plin de afectiune, una deloc planuita. Stiam ca eram rece pentru ea, ca isi va aduce aminte de noaptea aceea si va fi si mai scarbita, si ma durea. Dar, pentru o secunda, am uitat de cele intamplate in acest "trecut", stiind ca indiferent de ce va trebui sa facem va ramane sora mea. Cel putin, pentru mine.

Inghiti in sec, tremura, isi aminti cum il ruga sa termine, isi aminti multe, isi aminti ceva din trecutul dinainte de a jaunge aici, isi ridica mana, nu vru sa-l indeparteze isi stranse mana pe mana luia fundandu-se-n umarul lui. Lacrimi fara suspine.

- Elizabeth... Lizzie... imi pare rau!
Am strans-o, luandu-i mana si sarutand-o. Speram atat de mult ca acest val infinit de afectiune sa ii alunge ranile sufletesti pentru o secunda. Vroiam sa-i fiu iar frate, si n-aveam sa-i dau drumul din bratele mele pana nu voi simti ca vrea asta. O nevoie de a o proteja crestea in mine, pe masura ce ii sarutam fruntea.
- Te iubesc, surioara!