Sala de muzica

Intodeauna considerasem pianul un instrument trist. Din povestile mamei, el parea un print indurerat, a carui dragoste pierduta il copleseste. Acum eram, de asemenea, un print, iar acesta imi era mult mai drag. Cantam o melodie deprimanta, ca de obicei. Suna mai bine decat niciodata, notele curgand cu o naturalete ce-mi era deosebit de ciudata. Atmosfera era de vina, categoric.

Auzind minunatul cantec,Alice il urma cu urechea pana ajunse la usa salii,deschizand-o,ramanand cateva secunde pe loc.
-Printe!Imi cer mii de scuze!nu am stiut ca erati dumneavoastra!Contesa facu o plecaciune

"Alice!". Mintea mi s-a "declansat" imediat, degetele mele luand o ruta gresita asupra pianului. Le-am ridicat repede, nevrand sa ma fac de ras.
- Nimic nu este mai placut pentru un muzician decat sa ii fie ascultata muzica! Intrati, va rog, si luati un loc!

Contesa se aseza pe un scaun din apropiere.
-Sincer ,imi pare rau!Doar ca am auzit cantecul si...Aceasta simti ca nu mai avea rost sa mai continue propozitia pana la capat.Tacu,stand nemiscata,asemeni unei papusi de portelan.

Am aprobat cu un gest elegant al mainii, concentrandu-ma din nou asupra pianului. De fiecare data cand cineva ma asculta, stiam ca trebuie sa cand o melodie cat mai dificila. Acelea imi ieseau cel mai bine, potrivindu-se caracterului meu.
- Sper sa imi faceti onoarea de a-mi asculta o alta melodie, mult mai frumoasa!
Nu am asteptat raspunsul, incepand sa cant o melodie ce o compusesem cu cateva seri inainte.

Melodia ma incanta,ascultam cu atentie fiecare nota in parte si il priveam degetele printului,dandu-mi seama ca eu nu am sa ajung niciodata la asemenea performante.''Atat de trist...''mi-am spus in gand pentru un moment

Ajunsesem sa nu mai privesc clapele, degetele mele avand, parca, propria lor ratiune. Imi puneam sufletul in melodie, fiindu-mi atat de speciala. O compusesem intr-un moment disperant de suferinta, stare pe care o adoptam de fiecare data cand o cantam. Totusi, era cea mai resuita. Am incheiat-o putin mai repede, atribundu-i un sfarsit pe care ar fi trebuit sa il notez mai demult.
- Cum vi s-a parut? Am intrebat-o, pe un ton al vocii ce-mi era strain.

-Superb!Alice aplauda,iar pentru prima oara dupa multe zile de tristete si suparare,aceasta zambi asa cum nu o mai facu niciodata.''un cantec atat de trist si totusi...m-a facut sa zambesc...''continua aceasta in gandul sau

Zambetul ei chiar imi parea sincer, plin de veselie, lucru care m-a binedispus brusc. Nu aveam parte de zambete prea des, caci nici eu nu le ofeream. Si daca o faceam, erau false... fapt care nu se intamplase si de data aceasta.
- Sunt incantat ca v-a placut! Am facut o pleciune scurta.

-Era imposibil sa nu imi placa!Si imi pare rau ca va tin din treaba,maiestate,cred ca acum e momentul sa plec,nu doresc sa va fac probleme.Alice se ridica de pe scaun,indreptandu-se spre usa.

- Cum m-ati putea dumneavoastra deranja? Nu plecati, va rog... as... as vrea sa va mai cant o melodie, de aceasta data la vioara! Este... foarte speciala! Doar daca doriti, desigur.
M-am balbait ca intr-un film prost, inventand ceva pe moment. Nu vroiam sa plece, prezenta ei, chiar si tacuta, facandu-mi o deosebita placere.

Contesa se intoarse cu fata catre print.
-Mi-ar face placere sa ascult acel cantec special...
Acesta isi lua inapoi locul pe scaun,la fel de tacuta ca si pana acum

Am tresarit usurat, gandindu-ma imediat la o melodie cu adevarat speciala. Nu aveam sa o cant pe cea mai buna, caci nu o scrisesem pentru mine, dar stiam una destul de interesanta. Am luat vioara, bucuros ca era deja acordata: n-as fi vrut sa dezgust auzul contesei cu acordarea. Am inceput, deci, sa cant, pe acelasi ton trist, specific mie. Pe parcurs a devenit mai rapid, tot mai rapid, pana am ajuns sa ma iau dupa auz, de frica sa nu grsesc ceva cat de mic. Din fericire, nu era o melodie lunga, asa ca am terminat-o repede, facand o plecaciune.

-Printe,a fost minunat!spuse aceasta impresionata de cantec.Cum ati ajuns la asemenea performante?intreba aceasta privind vioara care inca se mai afla in mainile printului.

Mainile mi-au tremurat scurt, facandu-ma sa las vioara pe pian. Habar n-avea cat de importante erau acele cuvinte pentru mine.
- Scumpa contesa, totul tine de pasiune! Nu as fi resuit niciodata daca as fi invatat pe rupte carti si partituri intregi si plictisitoare. Mi-am scris singur cantecele, incepand mai intai doar din auz.
M-am asezat langa ea, incepand sa ma gandesc ca apelativul "scumpa", zis atat de natural, fusese oarecum jignitor, in cazul in care ar fi fost casatorita.

Alice isi reaminti dintr-o data ca nu trebuie sa dea de banuit ca ar fi casatorita,asa ca nu reactiona la cuvintele printului.
-Pot sa spun ca aveti talent!aceasta se uita cu coada ochiului la print.

- Va multumesc, este o apreciere deosebita!
Nu se legase, spre fericirea mea, de apelativul ce i-l atribuisem. Banuiam, sau mai bine zis speram ca nu era casatorita.
- Ati dori un ceai? Am intrebat-o, chemand imediat una din servitoare.

-Desigur!accepta aceasta sitiind ca nu-l putea refuza pe print.
La un moment dat mi-am dat seama ca acele cantece compuse de prnt trebuiau sa aiba un motiv ,deoarece erau atat de triste.Imi imaginam ca se intamplase ceva in trecut...simteam ca dorea sa se elibereze de tristete prin cantec.Doream sa incerc sa aflu adevarul pentru care printul scrisese acele cantece.

Si-a mutat privirea, parandu-mi ingandurata. Desi as fi vrut sa ii contemplez frumusetea profilului, nu ma puteam abtine sa nu ma intreb la ce se gandeste.
- Ceaiul, domnule!
Vocea servitoarei ma deranaja, dar nu i-am dat prea multa atentie. I-am facut semn sa puna tava pe masa si sa plece, multumindu-i discret. Aveam de gand sa o intreb eu insumni cum doreste ceaiul.
- Preferati zahar sau lapte? Sau poate niciuna?

-Putin zahar.Raspunse aceasta scurt fara sa mai adauge nimic,gandurile ei o indemnau sa taca si sa analizeze mai bine situatia,desi nu peste mult timp contesa il privi pe print,gandurile apasand-o si mai mult.

I-am pus putin zahar, cum vroise, amestecand. Am scos apoi lingurita, lasand-o pe maginea tavei. Tacerea ei ma apasa, dar nu aveam oricum cum sa o mai fac sa vorbeasca. Am luat o gura de ceai, lasandu-l simplu... asa cum imi placea.

M-am apropiat de tava cu ceai si am luat ceasca ramasa,gustand.Imi placea mult,insa nu am indraznit sa iau mai mult de o grua asa ca am lasat ceasca inapoi pe tava fara sa se observe sorbitura luata din ceasca.

Luase doar o gura de ceai. Doar una, lucru care ma facu sa ma rusinez. Cu siguranta pusesem o cantitate gresita de zahar, sau poate pur si simplu nu ii placea. Servitoarea intra iar, punand o farfurie cu prajituri pe masa. I-am multumit din nou.
- Imi cer scuze pentru ceai, cred ca am pus prea mult zahar...

Contesa tresari usor
-Printe,ceaiul este perfect!nu aveti de ce sa va faceti griji.Aceasta observa cat de atent era printul la miscarile ei.Nu privi deloc farfuria cu prajituri,ea nu prea obisnuia sa manance,cu atat mai putin mancarurile dulci.